Likbez

Ioan Es. Pop, Ieudul fără ieșire

2. compunere a elevei ilea ioana din clasa a V-a b

a zis învățătoarea în clasa a patra copii
dar ieudul unde este am zis noi n-am ieșit niciodată să
știm unde este. a zis măcar trece trenul prin partea voastră
am zis trece autobuzul zilnic de
două ori pe săptămână vinerea pe la borșa. a
suspinat am rîs am zis c-o să-i facem ziua aia o
vizită la apartament să-i ducem flori i-am
dus flori i le-am lăsat în mijlocul camerei ea sta în
mijlocul camerei cu umbrela desfăcută cu
geamantanul în mînă am zis ce vrei să faci a
zis eu aștept autobuzul
eu aștept autobuzul
cum autobuzul ce autobuz aștepți în
încăperea asta fără uși fără ferestre -
și ea a zis dar asta nu-i o cameră copii dar asta e o stradă
numai că aici s-a făcut noapte

cum noapte ce noapte ți-ai pus ochelarii fumurii
să nu ne mai vezi
și cum să te duci atît de curînd, e abia noiembrie draga noastră
păsările-abia au început să-ngălbenească și să cadă
și autobuzul trece doar vinerea și azi e doar marți
și mîine poimîine doar marți și autobuzul
cînd trece, vinerea, trece doar pe la borșa.

Ioan Es. Pop, Ieudul fără ieșire

3. l-am rugat pe mircea i-am zis mircea, zidește odată

fereastra asta, aici nu stă nimeni,
haide, umple-o cu mortar și cărămizi, altfel într-o zi
are să mă smulgă iar afară,
n-o să mai pot sta tot timpul ghemuit sub ea.

dar mircea a zis vai și lumea a zis vai am zis
vai, a zis de mult voiam să-ți împrumut ceainicul ăsta
să ți-l așezi pe cap când treci dintr-o încăpere în alta,
are să fie coiful tău strălucitor în bătaia nopții

și ia și bățul cu care predau eu spania la geografie
are să fie sulița ta glorioasă -
ridică-te și îți pornește împotrivă, îm-
plîntă-ți pînă la sînge bocancii în
pîntecul calului nostru de lemn
coboară-n granada căzii de baie, doboară
fluturele de pe lampă este monstrul ce ne pradă
soarele din toaletă -

în bucătărie e cordoba, s-au aciuat în ea șoarecii
îndoilelii. răpune îndoiala, am trăit cu ei prea multă vreme
ca să mai știm cine pe cine vînează.

și-n hainele noastre noi nu suntem noi; ele singure
flutură disperate, haide
repede-te înspre la mancha hainelor noastre
împlîntă-ți sulița prin ele și scapă-le de noi,
ești singurul care-a trăit toată viața în
spania acestei încăperi,
numai tu știi cum să.

Teodor Dună, de-a viul.

înverzirea

e atât de primăvară că iarba țâșnește din pământ
ca dintr-o fântână arteziană. și e atât de primăvară că
paturile au înverzit, cimentul a înverzit.
nici pielea nu rămâne în urmă: zeci de muguri grași
și umezi o împânzesc. după nici o oră, tuturor
le cresc crengi primitoare, un hățiș pe cinste.
un timp, și-au rupt unul altuia ramurile,
apoi le-au lăsat să înflorească.

să te bucuri ar fi puțin.
să plângi de bucurie ar fi încă și mai puțin.

pentru că dacă plângi într-o astfel de zi, lacrimile
se fac repede tot atâția bulbi primăvăratici și iute plesnesc
ca niște nuferi pe obraz și acoperă ochii.
și trebuie neapărat văzută o așa minunată întâmplare:

înfășurați în ierburi, ies din pământul reavăn toți
destrupații.
ca dansatoare goale și împletite în bare de fier,
urcă prinși de ierburi destrupații.
veseli și puși pe legănat. încet-încet străzile dau pe
afară de atâția
și lângă ei ni se face rușine
de câtă carne suntem în stare.

și ne-nveselim că suntem laolaltă cu destrupații.

dar să te bucuri ar fi puțin,
iar să plângi de bucurie ar încă și mai puțin.

și mergem laolaltă, prin iarba care gâlgâie
încântător din pământ și de la atâta primăvară nu se
mai deosebesc
crengile de mâini, iarba de destrupați, bulbii de oameni

și ca să putem înainta trebuie să tăiem
în stânga și în dreapta. și de la așa o înverzire,
de la o așa iarbă
înaltă, trebuie să tăiem fiecare la pas brațe întregi.
și nici nu mai putem deosebi iarba de om, omul de
destrupat și destrupatul de iarbă.

și tot tăind mai ajunge în brațele noastre
și câte un oscior
și tot înaintând ne pare rău pentru tăiat,
dar nu prea mult.
crengile nu întârzie și cresc pe dată în locul cărnii
lipsă.

dar să te bucuri ar fi puțin.
iar să plângi de bucurie ar fi încă și mai puțin.

și ajungem, ca prin minune, toți deodată, lângă un
râu. și am văzut că nu apă curgea,
ci o carne mică, bolnăvicioasă
susura sub noi. și atunci s-a auzit ca un chiot printre
destrupați
și ei au coborât malurile și au intrat în râu
cu grijă, de parcă era prea rece carnea,
apoi s-au obișnuit,
au început să facă pluta, chiar să sară precum
delfinii și nouă ne părea bine pentru ei, ne părea bine
și pentru noi,
că nu trebuie să ne mai fie rușine cu carnea noastră.
și într-o așa prmăvară
nu se mai deosebea carnea de destrupați, râul de iarbă
și oamenii de destrupați
și nu se mai deosebea chiar nimic și nici unul de altul
și nici fiecare de râu și totul gâlgâie
încântător în jur și înverzește și trece nu doar prin
unul,
ci prin fiecare, prin toți.

și într-o așa primăvară să fii destrupat este puțin.
s vezi cum crengile înverzite despart carnea
e și mai puțin.
iar să fii viu e încă și mai, și mai puțin.